Despre conceptul franțuzesc de convivialité am mai scris până acum – un concept care nu e pe deplin traductibil în limba română, pentru că, deși desemnează ideea de oameni reuniți în jurul mesei, el mai cuprinde în sensul lui, pe lângă elementele tangibile (mâncarea, vinul, aranjarea mesei) și o serie de elemente intangibile, cum ar fi compania, conversația, atmosfera creată, ilustrând, de fapt, legăturile care se formează între oamenii de la masă atunci când împărtășesc momente pline de sens prin gust.
Omul este, așa cum l-au definit filosofii, “un animal social” – și, din câte știm până acum, singura ființă care se așază la masă și-și gătește mâncarea. Din această perspectivă, convivialitatea este, prin excelență, o trăsătură a umanității. Etimologic vorbind, cuvântul convivialitate vine din latinescul ‘convivialis’, derivat, la rândul său, din convivere = a trăi împreună, a mânca împreună — cuvântul-cheie aici fiind împreună. Înainte ca Brillat-Savarin să scrie despre convivialitate, omenirea a trăit-o (dovadă că Imperiul Roman știa câte ceva despre convivialitate e chiar faptul că latinii au fost cei care au inventat termenul).
Convivialitatea e însă un concept care există de când lumea – sau, cel puțin, de când lumea s-a organizat și a început să trăiască, respectiv, să mănânce împreună – voluntar și conștient, nu doar din impulsul animalic al supraviețuirii, ci găsind bucurie și plăcere în a face asta.
Dincolo de perioada de început a istoriei în care oamenii se adunau în grupuri și împărțeau hrana din considerente de supraviețuire, a existat un punct de cotitură, la un moment dat, în care oamenii au ales să facă acest lucru cu intenție, conștienți de faptul că a lua masa împreună era un act de bien-être; cu alte cuvinte, au constatat că era mai bine și mai plăcut atunci când se reuneau voluntar la masă și au ales să facă acest lucru împreună pentru că le aducea o senzație de plăcere și de bine.
Convivialitatea presupune deci, înainte de toate, partajare. Vorbim de ‘con-vivialitate’ (con = împreună cu), deci de ceva indisolubil legat de o experiență comună și de valori sociale împărtășite; prin dimensiunea sa emoțională (bucurie, entuziasm, experiență împărtășită), masa devine o sărbătoare. Iar această dimensiune emoțională e una intens activă: convivialul se implică, împărtășește, participă, este cel care conduce la crearea și la trăirea unei experiențe.
Convivialitatea devine posibilă tocmai prin implicare, nu prin izolare. Convivialitatea se cultivă, se construiește moment cu moment; toți cei implicați participă la crearea ei. Așa ia naștere sensul.
Mai mult decât atât, așa cum arătam mai devreme, convivialitatea nu este rezultatul unei întâmplări, ea presupune intenție: oamenii se adună laolaltă cu un scop, prin propria alegere. Sunt acolo pentru că vor să fie acolo, pentru că aleg să construiască și să trăiască împreună acea experiență (puneți laolaltă oameni care nu au nimic în comun și care nu-și doresc să fie acolo, iar experiența va fi un eșec).
Convivialitatea se construiește prin raportare la ceilalți – convivialitatea nu poate exista de una singură, la fel cum omul nu poate exista de unul singur.
Studii recente în domeniul neurobiologiei arată că lipsa conexiunilor sociale declanșează, la nivelul creierului, același răspuns ca foamea, care e asociată cu o nevoie vitală a organismului. Simțim, deci, o “foame” de a fi împreună cu ceilalți la fel cum simțim foame atunci când e nevoie să mâncăm. Tot în acest sens,
s-a dovedit că interacțiunile sociale regulate — cum ar fi să luăm masa împreună cu alții — au un efect benefic asupra stării noastre de echilibru și chiar contribuie la vindecarea unor traume sau la atenuarea sentimentului de anxietate, în timp ce izolarea amplifică sentimentul de teamă, de anxietate sau efectele traumei.
Și exemplele pot continua: în ultimii ani, cercetătorii s-au aplecat din ce în ce mai mult asupra acestei teme a rolului mesei în viețile noastre, efectuând numeroase studii prin care au reușit să măsoare impactul meselor împărtășite cu ceilalți și reușind să demonstreze științific ceea ce omenirea cunoștea deja empiric de mii de ani: faptul că mâncarea împărtășită, masa luată împreună cu ceilalți contribuie semnificativ la coeziunea socială. Cu alte cuvinte, convivialitatea conduce la co-vitalitate: ea este cea care conduce la crearea si întreținerea legaturilor sociale. Și asta pentru că încă de la bun început convivialitatea a presupus căldură, atmosferă, conversație, companie plăcută, ambianță primitoare, o stare de bine împărtășită.
“Groaza de a mânca singur pare generală. E ceva ca o notă de blestem: singurătatea în esența ei”, scria Roland Barthes în “Cum să trăim împreună”. Și, deși menționează plăcerea narcisică de a mânca de unul singur în timp ce citești (sau în timp ce te uiți la Netflix, aș adăuga eu, pentru adecvare contemporană), a mânca singur rămâne, cumva, esența singurătății. La antipod, se află ospitalitatea, adică actul a dărui, suprapus peste acela de a primi – un schimb de căldură umană care ne îmbogățește. Căci dacă actul de a mânca singuri ne poate aduce, într-un anumit context, plăcere și satisfacție personală, a fi și a mânca împreună cu ceilalți – ei bine, asta e ce ne aduce sens.
Comments